ROMÂNIA    
JUDEŢUL TULCEA
PRIMARIA COMUNEI MURIGHIOL
 
str.Lacului nr.8 cod postal-827150; tel: 0240545969; fax: 0240545970; e-mail: primaria_murighiol@yahoo.com  



     

harta site: Localizare >>> Localităţi

  Aşezare geografică Localităţi Istoric  

 

Satele componente ale comunei Murighiol



    

Murighiol, Dunavaţu de Sus, Dunavaţu de Jos, Plopu, Sarinasuf, Colina, Uzlina



       

   MURIGHIOL- Alte denumiri: Morughiol; Independenţa, între 1985-1989.
O necropolă descoperită pe teritoriul satului ascundea urme de locuire getică (sec. IV î.Hr.), iar dacă ţinem cont şi de aşezarea romană de la Colina (sec. II-III d.Hr.), putem vorbi de continuitatea locuirii în antichitate. Ruinele cetăţii Halmyris, din sec. I-IV d.Hr. sunt o altă mărturie în acest sens. De numele acestei cetăţi se leagă şi sfârşitul tragic al primilor martiri creştini cunoscuţi în Dobrogea, preotul Epictet şi tânărul său discipol Astion. În jurul anului 290 d.Hr., cei doi propovăduiau noua religie pe aceste meleaguri, căzând victime intoleranţei împăratului Diocleţian.
La începutul sec. XIX satul era locuit de turci şi tătari, cei din urmă menţionaţi după 1856-57. Este vorba de refugiaţii de frica ruşilor, după războiul Crimeei. După războiul de independenţă, locul lor a fost luat, treptat, de ruşii lipoveni proveniţi din Caraorman şi Uzlina, datorită inundaţiilor care au afectat satele deltei în acea perioadă. Ulterior au poposit aici şi familiile de ucraineni. 
În 1883 s-au construit primăria şi biserica, iar un an mai târziu şcoala. În 1896 satul era locuit de 692 ruşi şi 102 tătari şi dispunea de o şcoală şi de o biserică.
Populaţia a cunoscut următoarea evoluţie: 762 locuitori în 1900, 1038 în 1912, 1362 în 1930, 1914 în 1948, 1824 în 1956, 1695 în 1966, 1705 în 1977, 1458 în 1992 şi 1425 în 2002. Alături de majoritatea românească a populaţiei, apare un grup etnic de circa 430 de ucraineni, la care se adaugă şi 16 turci.
Numele satului este de origine turcă şi înseamnă lacul vânăt, probabil datorită culorii cenuşii pe care o capătă uneori apele lacului din apropierea satului.

   DUNAVĂŢU DE SUS- A fost înfiinţat în sec. XVIII de ruşi şi români proveniţi din Uzlina, populaţia evoluând crescător până după al doilea război mondial, după care a scăzut: 332 locuitori în 1900 (faţă de 403 în 1896), 486 în 1912, 541 în 1930, 800 în 1948, 707 în 1956, 567 în 1966, 415 în 1977, 225 în 1992 şi 229 în 2002, majoritatea fiind români, doar 15 fiind ruşi-lipoveni şi ucraineni.

   DUNAVĂŢU DE JOS -Se presupune că a fost fondat în jurul anului 1700 de pescarii ruşi şi români, cei din urmă plecând şi revenind în mai multe rânduri. În 1850 apare ca fiind complet distrus, pe lista întocmită de I. Ionescu de la Brad.

Se confirmă ipoteza întemeierii satelor Dunavăţ de către cazacii zaporojeni, fără a exclude rolul celorlalte populaţii în popularea sau repopularea acestor localităţi, în condiţiile tulburi ale vremurilor respective.
Următoarea informaţie, cea a lui Gr. Dănescu (1896) arată că întreaga populaţie a satului (280 persoane) era formată din ruşi. Etnicii ruşi au întemeiat prima şcoală (1891) precum şi două biserici (1881 şi 1890).
Populaţia a evoluat astfel: 480 locuitori în 1900, 622 în 1912, 767 în 1930, 1075 în 1948, 1083 în 1956, 942 în 1966, 855 în 1977, 703 în 1992 şi 710 în 2002. Astăzi, structura etnică ne indică faptul că românii au o pondere de 53%, ucrainenii 46,8% iar restul de 0,2% este reprezentat de ruşii-lipoveni. 
Numele Dunavăţ este de origine slavă, probabil ucraineană, putând proveni de la formele dunaviţa sau dunaveţi, care se traduc prin cei de lângă Dunăre. Probabil că primii locuitori proveneau de pe undeva, de lângă Dunăre, altfel nu ar avea nici o justificare, sau ar fi o poreclă. S-a atribuit în pereche cu cel al localităţii aflate la 2-3 km distanţă, situată şi altitudinal ceva mai sus.

   PLOPU- Alte denumiri: Beibugeac, până în 1964.
Satul actual a fost fondat de turci în jurul anului 1857, fiind locuit de aceştia împreună cu românii până după 1900, când statisticile înregistrau existenţa unei geamii cu imam, alături de o biserică creştină ridicată în 1874, ceea ce presupune că între timp se stabiliseră aici şi suficienţi români, care să ridice acest lăcaş de cult.
Populaţia a cunoscut următoarea evoluţie: 311 locuitori în 1900, 530 în 1912, 608 în 1930, 798 în 1956, 978 în 1966, 855 în 1977, 649 în 1992 şi 690 în 2002, aproape toţi fiind români.
Numele iniţial al satului era de sorginte turcească şi se traduce prin câmpul boierului (bei-boier; bugeac-cîmp, şes).

   SARINASUF- După unii autori, pe la 1850, circa 40 de familii de păstori transhumanţi, numiţi ”ungureni“ (Bălan, Bucur, Ungureanu) s-au adăugat românilor deja existenţi pe aceste locuri. Venirea lor era pusă pe seama secetelor din locurile de origine.
După alţii, satul a fost întemeiat în 1864 de românii veniţi din Transilvania şi Basarabia, dar a fost locuit şi de alte etnii, între care turcii, dar mai ales bulgarii, cei din urmă proveniţi din Beidaud. Cert este că locuitorii de sorginte ardelenească şi-au păstrat până foarte aproape de zilele noastre portul popular. Dicţionarul Lahovari menţiona o populaţie de 413 locuitori, români şi bulgari, precizând că la acea vreme satul dispunea de o biserică (construită în 1847) cu un preot şi un cântăreţ, precum şi o şcoală românească şi două mahomedane. 
Structura etnică a suferit serioase modificări în mai multe rânduri, mai întâi în 1878, apoi după 1940, astfel că în prezent toţi locuitorii sunt români. De exemplu, după plecarea turcilor, locul lor a fost luat de bulgari, care beneficiau de scutiri de taxe, fiind consideraţi coloni. Numărul populaţiei a evoluat astfel: 484 în 1900, 667 în 1912, 888 în 1930, 872 în 1948, 1070 în 1956, 1022 în 1966, 754 în 1977, 527 în 1992 şi 536 în 2002.
Între cele două războaie mondiale satul avea 7 mori de vânt, o uleiniţă şi o sifonărie, dar activităţile de bază erau agricultura şi pescuitul, aceleaşi cu cele practicate în prezent.
Numele satului este turcesc şi poate fi tradus în mai multe feluri. După unele păreri, ar însemna pământul galben (în varianta românească Galbenu) sau nisipul galben, ultima fiind versiunea geografului C. Brătescu. După alte păreri, ar putea fi o modificare de nume propriu (Nazula), caz în care ar fi o poreclă.

   COLINA - Alte denumiri: Caraibil, până în 1964.
În aceste locuri a existat o aşezare romană (sec. II-III d.Hr.), peste care, mult mai târziu, s-a dezvoltat una turcească, Ahmed Facî, menţionată în sec. XVII de Evlia Celebi, aşezare care a dispărut între timp.
Actuala aşezare a apărut anterior anului 1850, fiind locuită de tătari şi turci, care în 1900 încă erau majoritari, la acea vreme în sat funcţionând o geamie cu imam. De atunci, numărul turcilor şi tătarilor s-a redus constant, ei fiind înlocuiţi cu români şi ruşi-lipoveni. În 1850 I. Ionescu de la Brad îl dădea distrus, dar a fost repede refăcut, deoarece în 1900 reapare în statistici, având 366 locuitori. Dicţionarul lui Lahovari pomenea de 379 locuitori, toţi tătari, care se ocupau cu creşterea vitelor şi cultivarea pământului. Populaţia lui a evoluat în continuare după cum urmează: 348 locuitori în 1912, 373 în 1930, 394 în 1948, 379 în 1956, 456 în 1966, 369 în 1977, 147 în 1992 şi 182 în 2002, între etnicii români înregistrându-se şi 5 turco-tătari.
Provenienţa primului nume este clar turcească, deşi semnificaţia nu este foarte precisă, chiar etnicii turci de astăzi având ezitări în a-l traduce. Dacă prima parte a numelui (kara = negru) nu comportă nici un dubiu, cea de-a doua ar putea proveni de la ”ibik“ (creastă de cocoş) sau de la ”Ibo“, diminutivul de la Ibrahim, existând şi alte variante. În aceste din urmă cazuri, numele ar semnifica fie creasta neagră de pasăre fie Ibrahim cel negru, nici una din ele nefiind suficient de tentantă, ca să nu mai spunem că nu au legătură cu realitatea geografică, pe care turcii au respectat-o în mare măsură atunci când au botezat localităţile. Personal înclinăm mai degrabă spre forma ridicătura, care ar fi putut uşor fi tradusă de actuala denumire, provenind de la formele de relief ceva mai înalte care se observă spre nordul localităţii.

   UZLINA- Satul a fost întemeiat anterior anului 1800 şi locuit de pescarii ucraineni. Frecventele inundaţii i-au determinat pe unii din aceştia să părăsească localitatea şi să se mute pe braţul Sf. Gheorghe, în Murighiol. Conform informaţiilor învăţătorului Gh. Chirică (citat de D. Şandru ), satul Uzlina este mai vechi decât Murighiol.
Populaţia număra 75 locuitori în 1900, 136 în 1930, 67 în 1848, 42 în 1956, după care scade rapid, fiind considerat dezafectat în 1977 şi 1992, la ultimul recensământ având doar 4 locuitori. Pe măsură ce casele s-au distrus, datorită sărăciei sau inundaţiilor, locuitorii s-au îndreptat spre locuri mai sigure, ceea ce explică şi evoluţia numerică.
Numele satului pare a fi de sorginte slavă, sunând ca un diminutiv provenind de la cuvântul uziol/uzulo, cu sensul de nod sau întretăiere, fiind vorba de drumuri de apă, deoarece satul se află la locul de întâlnire a mai  multor căi acvatice, care duc spre lacurile Uzlina, Isac şi altele mai mici.



p1-  admin, 17-04-2012   

 

 
 
 
 
  •  Primar   •  Strategii   •  Organizare   •  Hotarari   •  Anunturi   •  Formulare   •  Stare Civila   •  Servicii   •  Informatii Financiare   •  Contact   •  Pagina de Start  •  
© 2018 Primaria Murighiol - Toate drepturile rezervate